Zilele trecute, cautand prin debara am dat peste un obiect pe care l-am tot evitat inconstient, o chitara clasica daruita de unchiul meu, la plecarea lui din tara. Amintirile m-au incercat, cand am zarit-o, nu cu mult timp in urma reusind intr-un sfarsit sa ii repar micile defectiuni si sa pun un set nou de corzi. Vazandu-ma de acum intr-o pasa buna de a scrie mi-am spus ca totusi nu ar strica sa incerc sa calc pe urmele unchiului si folk-ul pe care il indragesc sa imi fie mai aproape, mai la indemana si poate, mai viu prin mainile mele.

Dorinta naste pasiuni se pare, pentru ca mi-am procurat lectii de chitara si ma gandesc cu un jind oarecare la ce ma asteapta in zilele ce vor veni, cum vor plange degetele mele pe acorduri si cum melodia ma va aduce intr-o stare in care nimic nu mai conteaza decat clipa.

Pasiunea aceasta as tinde sa spun ca vine si din familie, poate si din gene, undeva in arborele genealogic cineva a presarat ardoarea de a scrie si a canta, numai ca a pus-o astfel incat sa nu iasa la iveala decat la momentul potrivit, atunci cand marul va fi copt si mintea inteleasa.

Exist momentan, traiesc mai mult ca ieri, voi exista si maine deci voi trai la infinit, atata timp cat cineva va fi acolo sa citeasca randurile pe care le-am scris, cu umilinta si dorinta.